Rugăciunea trupului

Într-o vreme în care mulți nu mai înțeleg valoarea gestului în spiritualitate, făcând o separație absolută între trup și duh și ferecând credința și trăirea religioasă în tainița minții, ar fi util poate să ne reamintim faptul că trupul este un aspect esențial al persoanei umane – acesta este un motiv pentru care învierea trupurilor are o importanță capitală în creștinism – și nu o închisoare a spiritului, un accesoriu de care ne putem dispensa sau o iluzie care să dispară ca prin minune odată cu trezirea spiritului. Atâta timp cât trupul omului nu participă și el la înălțarea sa în duh, progresul lui spiritual va fi unul ciuntit și profund viciat, ba mai bine zis, părelnic. Dacă trupul tău nu se înduhovnicește, înseamnă că nu s-a curățit nici duhul tău, căci persoana este un întreg, nu o alăturare de elemente independente. Fie duhul devine „trupesc” – adică întreaga persoană se îngreunează de pofte grosiere și devine opacă -, fie trupul devine „duhovnicesc” – adică întreaga persoană devine ușoară, transparentă. Trebuie să depășim atât viziunea materialistă, cât și cea spiritualistă asupra persoanei, regăsind acea „cale regală” despre care vorbeau Sfinții Părinți, calea de mijloc. Am ales mai jos câteva paragrafe din studiul lui Larchet, Semnificația trupului în Ortodoxie (Ed. Basilica, 2010), pe care vă recomand să-l citiți în totalitate, căci aduce multe lămuriri importante și interesante cu privire la rolul trupului în spiritualitatea creștină.