Sfântul Maxim Mărturisitorul

Existența sau prezența lui Dumnezeu nu poate fi „demonstrată” prin analiza rațiunilor din lucruri, observă sfântul Maxim, ci doar „crezută”. Afirmația este modernă, și vine în întâmpinarea poziției științifice, aceasta întrucât acceptăm astăzi de a nu putea avea pretenția ca Dumnezeu să se descopere prin investigarea naturii: nu așteptăm „siguranțe” științifice despre Dumnezeu. Dar sfântul Maxim ne avertizează să nu le așteptăm nici în formă teologică, în sensul vreunei „obiectivări”:

„Dumnezeu este însă crezut numai că există, pe baza rațiunilor din lucruri” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice)

Grădina Eden-ului și căderea omului, de Jan Brueghel de Elder și Peter Paul Rubens

„Răul este văzut de sfântul Maxim Mărturisitorul ca mișcare nerațională a facultăților sufletești spre altceva decât ținta lor finală. […] Păcatul este „nu”-ul prin excelență, este iraționalul în sens de refuz al conlucrării cu o rațiune divină care structurează omul în ființa sa. Deopotrivă, sistemul de păcătuire numit patimă este comportamentul aberant care permanentizează iraționalul, care îi dă tot mai multă substanță. Patima declanșează o foame infinită de finit, pervertește nevoia de hrănire a omului din realitatea prezenței dumnezeiești printr-o alienată alimentare cu roșcovele, niciodată sățioase, al unei mâncări porcești, ancorate în sensitiv. Patima dă dependență de comportamente care dezintegrează ființa umană, fiind în acest sens adevărată drogare.