Ghetsimani

„Există o experienţă iniţială a convertirii, greu, dacă nu imposibil de caracterizat, ca una ce ţine profund de taina persoanei umane. Acest demers iniţial trebuie văzut fundamental ca o deschidere. El lasă sufletului posibilitatea unei altfel de experimentări a realităţii decât cea de până atunci. Este o naştere a unor convingeri interioare nu atât prin argumentaţie raţională, cât prin intuirea a ceva profund, infinit, fundamental, care dă viaţă şi care cheamă către viaţă. De aici începe drumul presărat cu greutăţi al maturizării credinţei. Imaginea “angelică” a credinciosului ferit de orice disconfort al eşecului nu corespunde realităţii.

Rugul aprins

„Omul rămâne ce l-a numit Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu și asemănarea (potențial asemănare, dar chipul nu s-a distrus în om). Și-acest chip strigă către ale sale; dacă vreți, în termeni politici moderni, „își caută drepturile”. Acest chip al lui Dumnezeu își caută originea și destinul. Și omul, de-a lungul istoriei, caută pe Dumnezeul lui și își caută ființa lui.

Sfanta Treime - Andrei Rubliov

„Ortodoxia este fundamental o realitate iconică. Nu putem fi ortodocși decât în măsura în care harul lui Dumnezeu ne luminează înțelegerea și ne ajută să gustăm realitatea dumnezeiască care se trăiește în împărăția lui Dumnezeu. Suntem chip al lui Dumnezeu actualizând o tot mai deplină asemănare. Întruparea Mântuitorului este fundament al acestei dimensiuni iconice, precum și fundament al existenței icoanei: Cel trimis a se naște printre oameni este puntea cea mai profundă între necreat și creat, între divin și uman. Este transcendentul făcut accesibil în imanent.

Cultura Duhului

Ce este o patimă? Iată ce este o patimă: Patima este un dor nesfârșit pe care noi îl punem la ceva foarte sfârșit. Să zicem, pofta de mâncare. Mântuitorul în pustie a fost ispitit de diavol după ce a postit patruzeci de zile: „Spune un cuvânt peste pietrele acestea și poți din ele să scoți pâine, dacă ești Fiul lui Dumnezeu.” Și Mântuitorul arată: „Scris este că nu numai din pâine va trăi omul, ci din fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu.” Adică cuvântul care purcede din gura lui Dumnezeu este hrană? Este ca pâinea? Atunci înseamnă că lăcomia de mâncare este până la urmă o foame de cuvântul lui Dumnezeu; și noi, netrăind cuvântul lui Dumnezeu, ne lăsăm duși, nu de foame – că lacomul nu mai are foame, deja stomacul zice: „Destul, nu mai pot, sunt îngreuiat”, dar el are plăcere de a mânca. Asta-i lăcomia – plăcere. Plăcerea mai vrea. Pântecele nu mai vrea.

Mahomed, Iisus, Buddha

„Toată experiența vieții mele, din anul tinerețelor până la bătrânețe, m-a dus către o limpede viziune: că felul în care ne reprezentăm mental Întâia Ființă, pe Dumnezeul cel Fără de Început, se răsfrânge în toate manifestările vieții noastre. […] Orice schimbare în viziunea noastră mentală a Începutului fără de început, a Principiului a tot ce există, aduce neapărat cu sine o schimbare corespunzătoare în simțirile, gândurile, facerile și reacțiile noastre la tot ce ne înconjoară”

– Arhimandritul Sofronie Saharov, „Nașterea întru împărăția cea neclătită”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 19 și 76

„Vă asigur că Moise, marele Moise, care este atât de mare datorită înțelepciunii sale, în întreaga lume, și-a exersat gândirea sa în științele Egiptului, și astfel a ajuns la cugetarea Ființei (Fapte 7, 22). Aproape la fel ca el, și la o epocă mai apropiată de a noastră, înțeleptul Daniel din Babilon, se afirmă, a frecventat întâi de toate școala caldeeană, și numai ulterior s-a dăruit studiului chestiunilor dumnezeiești (Daniel 1, 3-7)”

– Sfântul Vasile cel Mare, „Celor tineri, despre folosirea corectă a literaturii grecești” 

„Cel ce are dragoste nu știe să pizmuiască;  nu e ușuratic, fălos și pornit; nu se îngâmfă față de cineva; nu se poartă cu necuviință față de aproapele; nu caută numai cele spre folosul său, ci și spre al aproapelui; nu se mânie degrabă împotriva celor ce-l supără; nu ia în seamă dacă suferă vreodată un rău; nu se bucură de nedreptatea prietenilor, ci se bucură de adevărul dreptății lor; toate le rabdă câte vin asupra lui cu întristare; toate le crede din simplitate și nerăutate; toate cele făgăduite nouă de Dumnezeu nădăjduiește că le va lua; toate ispitele le rabdă, nerăsplătind răul cu rău; și niciodată lucrătorul dragostei nu cade din dragostea aproapelui (1 Cor. XIII, 4-8).

Cuviosul Nichita Stithatul, cap 87 din „Cele 300 de capete despre făptuire”, Filocalia, vol. VI

Buddha și Hristos

Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu… Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el.

– Sfântul Evanghelist Ioan, Epistola Întâi Sobornicească

Precum o mamă își apără unicul copil cu prețul vieții, așa ar trebui și noi, cu o inimă nemărginită, să prețuim toate ființele… Se spune că acesta este sălașul suprem. Fără să se atașeze de perspective fixe, cel cu inima curată, văzând limpede, eliberat fiind de toate dorințele senzuale, nu mai renaște în această lume.

– Karaniya Metta Sutta (Scrierea despre prietenia compătimitoare)

Dogmatica empirica - Ioannis Romanides

„Nu există morală creștină. În teologia ortodoxă există nevoință, care-i terapeutică. Nu există morală în sensul de morală filosofică, care i-a dominat atâtea veacuri pe franci și apoi pe ruși. Nu există așa ceva, că ești bun sau rău, și dacă ești băiat bun o să mergi în Rai, iar dacă ești băiat rău o să mergi în iad. Nu există o asemenea concepție la Părinții Bisericii.

Dar ce există? Există nevoința, care-i terapeutică, urmărind să tămăduiască energia noetică a omului și să o separe de energia sa rațională, și să pună în lucrare înlăuntrul omului o energie rămasă inactivă sau care se ocupă cu lucrări improprii menirii omului.”

– Ioannis Romanidis, „Dogmatica empirică”, p. 155, Editura Doxologia

Citirea Sfintelor Scripturi

„Altfel citesc Scripturile cei începători în viața de evlavie, altfel cei ce au înaintat până la mijloc și altfel cei ce au alergat până la desăvârșire. Celor dintâi citirea le este pâinea de la masa lui Dumnezeu, care susține inimile lor în sfințitele nevoințe ale virtuții și le dă vigoarea tăriei pentru lupta cu duhurile care pricinuiesc patimile, și-i face luptători viteji împotriva dracilor ca să poată zice: ‘Gătit-ai înaintea mea masă împotriva celor ce mă necăjesc pe mine’ (Ps. XXII, 5). Celor de-al doilea le este vin din potirul dumnezeiesc, înveselind inimile lor și scoțându-i din ei înșiși prin puterea înțelesurilor și ridicându-le mintea de la litera care-i omoară ca să cerceteze adâncurile duhului ei și să le fie întreagă născătoare și descoperitoare de înțelesuri, încât să poată spune și aceștia, cu drept cuvânt: ‘Paharul Tău mă îmbată cu tăria lui’ (Ps. XXII, 5). Iar celor din urmă le este untdelemn al Duhului dumnezeiesc, înfrăgezindu-le sufletul, îmblânzindu-l și ridicându-l mai presus de slăbiciunea trupului ca să poată striga și ei, bucurându-se: ‘Vărsat-ai untdelemn peste capul meu și mila Ta mă va urma în toate zilele vieții mele’ (Ps. XXII, 5-6).”

Cuviosul Nichita Stithatul, cap 90 din „Cele 300 de capete despre făptuire”, Filocalia, vol. VI