Sfântul Isaac Sirul

Mergând pe firul unor tot mai adecvate reprezentări ale lui Dumnezeu, Sfinții Părinți au înțeles neputințele și limitele acestui demers. Chiar inventarul – niciodată complet – al numelor lui Dumnezeu nu ar putea asigura o imagine satisfăcător de cuprinzătoare. Iar cunoașterea lui Dumnezeu depășește infinit orice reprezentare, este trans-conceptuală. Iată de exemplu cum sfântul Isaac Sirul remarcă încurcătura umană pe care o resimțim în fața atributelor cu care Îl numim pe Dumnezeu. Astfel, vorbind despre paradoxul existenței dreptății și iubirii la măsuri dumnezeiești, sfântul spune:

http://eatsoftbacon.deviantart.com/art/Human-Nature-Morph-4745088

Antropologia studiază pe om ca să vadă ce este omul, dar noi studiem pe Hristos ca să vedem ce este omul. Hristos este Dumnezeu, dar este Dumnezeu care a venit în firea noastră, ca să ne arate ce este omul aşa cum L-a gândit El. Nici unul din fiii lui Adam nu a putut să ajungă la slava a ceea ce este să fie un om deplin. Şi atuncea Dumnezeu, ca un meşter, Şi-a „suflecat mânecile” şi S-a pus pe lucru ca să arate ucenicului cum trebuie să facă lucrarea. EI, adică, S-a facut Om, a intrat în firea pe care a înfăptuit-o EI Însuşi şi ne-a arătat ce este un Om.

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Existența sau prezența lui Dumnezeu nu poate fi „demonstrată” prin analiza rațiunilor din lucruri, observă sfântul Maxim, ci doar „crezută”. Afirmația este modernă, și vine în întâmpinarea poziției științifice, aceasta întrucât acceptăm astăzi de a nu putea avea pretenția ca Dumnezeu să se descopere prin investigarea naturii: nu așteptăm „siguranțe” științifice despre Dumnezeu. Dar sfântul Maxim ne avertizează să nu le așteptăm nici în formă teologică, în sensul vreunei „obiectivări”:

„Dumnezeu este însă crezut numai că există, pe baza rațiunilor din lucruri” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice)

Grădina Eden-ului și căderea omului, de Jan Brueghel de Elder și Peter Paul Rubens

„Răul este văzut de sfântul Maxim Mărturisitorul ca mișcare nerațională a facultăților sufletești spre altceva decât ținta lor finală. […] Păcatul este „nu”-ul prin excelență, este iraționalul în sens de refuz al conlucrării cu o rațiune divină care structurează omul în ființa sa. Deopotrivă, sistemul de păcătuire numit patimă este comportamentul aberant care permanentizează iraționalul, care îi dă tot mai multă substanță. Patima declanșează o foame infinită de finit, pervertește nevoia de hrănire a omului din realitatea prezenței dumnezeiești printr-o alienată alimentare cu roșcovele, niciodată sățioase, al unei mâncări porcești, ancorate în sensitiv. Patima dă dependență de comportamente care dezintegrează ființa umană, fiind în acest sens adevărată drogare.