Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta… Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” (Luca 6, 19-21 & 24)

Reflectam astăzi la greutatea renunțării noastre la diverse patimi sau dependențe. De unde vine această greutate? Probabil că mulți oameni ar răspunde că din lipsă de voință. Însă voința este o capacitate, o putere a sufletului care se actualizează în fiecare acțiune pe care o întreprindem. Un om nu are o voință mai mare sau mai mică decât cea a altuia, ci își actualizează această putere sufletească altfel, o folosește diferit.

Pocăința

Ce este pocăința? Iarăși, un lucru ce nu se înțelege drept astăzi. Pocăința nu este numai o părere de rău și o „miorlăială” pentru niște răutăți pe care le-am făcut; pocăința este dinamica spre viața vecinică. Părintele nostru duhovnic, Părintele Sofronie – și, dacă vă uitați, în armonie cu toată filocalica – spune că este începutul autenticei contemplări. Ce se întâmplă în pocăință? Uitați-vă câți oameni împrejurul nostru sunt inconștienți de păcat, dar și noi ieri-alaltăieri; trăiam păcatul și nici nu știam că-i păcat. De câte ori n-am auzit: O, Părinte, nu știam că ăsta-i păcat! Sau eu, cândva, n-am știut că ăsta-i un păcat, decât când am văzut într-o rugăciune, sau în întrebările acelea din Molitfelnic.

Ghetsimani

„Există o experienţă iniţială a convertirii, greu, dacă nu imposibil de caracterizat, ca una ce ţine profund de taina persoanei umane. Acest demers iniţial trebuie văzut fundamental ca o deschidere. El lasă sufletului posibilitatea unei altfel de experimentări a realităţii decât cea de până atunci. Este o naştere a unor convingeri interioare nu atât prin argumentaţie raţională, cât prin intuirea a ceva profund, infinit, fundamental, care dă viaţă şi care cheamă către viaţă. De aici începe drumul presărat cu greutăţi al maturizării credinţei. Imaginea “angelică” a credinciosului ferit de orice disconfort al eşecului nu corespunde realităţii.