Sfântul Grigorie de Nyssa

Rostul luminii e să împrăștie întunericul, al vieții, să înghită moartea. Dar întrucât noi am apucat pe un drum greșit îndată ce am fost creați și am căzut în ghearele morții, atunci de ce ni se pare eronată afirmația creștină că însăși Curăția întrupată Se unește cu noi, cei spurcați, Viața cu cei morți, Cârmaciul cu cei rătăciți, toate acestea pentru ca necurăția să se spele, rătăcirea să se îndrepte și cel mort să revină la viață? […]

Rugăciunea trupului

Într-o vreme în care mulți nu mai înțeleg valoarea gestului în spiritualitate, făcând o separație absolută între trup și duh și ferecând credința și trăirea religioasă în tainița minții, ar fi util poate să ne reamintim faptul că trupul este un aspect esențial al persoanei umane – acesta este un motiv pentru care învierea trupurilor are o importanță capitală în creștinism – și nu o închisoare a spiritului, un accesoriu de care ne putem dispensa sau o iluzie care să dispară ca prin minune odată cu trezirea spiritului. Atâta timp cât trupul omului nu participă și el la înălțarea sa în duh, progresul lui spiritual va fi unul ciuntit și profund viciat, ba mai bine zis, părelnic. Dacă trupul tău nu se înduhovnicește, înseamnă că nu s-a curățit nici duhul tău, căci persoana este un întreg, nu o alăturare de elemente independente. Fie duhul devine „trupesc” – adică întreaga persoană se îngreunează de pofte grosiere și devine opacă -, fie trupul devine „duhovnicesc” – adică întreaga persoană devine ușoară, transparentă. Trebuie să depășim atât viziunea materialistă, cât și cea spiritualistă asupra persoanei, regăsind acea „cale regală” despre care vorbeau Sfinții Părinți, calea de mijloc. Am ales mai jos câteva paragrafe din studiul lui Larchet, Semnificația trupului în Ortodoxie (Ed. Basilica, 2010), pe care vă recomand să-l citiți în totalitate, căci aduce multe lămuriri importante și interesante cu privire la rolul trupului în spiritualitatea creștină.

Filotheia

„Filosof adevărat este cel care, din făpturi, cunoaște pricina făpturilor, sau din cauză – făpturile, în temeiul unirii mai presus de minte și a credinței nemijlocite, în urma căreia nu numai învață, ci și pătimește cele dumnezeiești. Sau iarăși filosof este cu deosebire cel a cărui minte a ajuns la făptuirea, la vederea și la petrecerea cea după Dumnezeu. Dar filosof desăvârșit este cel a cărui minte a dobândit filosofia, sau mai bine zis filotheia morală, naturală și teologică, învățând din cea morală, faptele, din cea naturală, rațiunile, iar din cea teologică, vederea și exactitatea dogmelor. […]

Filolog și filosof propriu-zis e cel ce iubește și cercetează înțelepciunea de aici a zidirii lui Dumnezeu, ca ultimul ei ecou, dar nu se îndeletnicește cu această filosofie cu mândrie, pentru lauda și slava omenească, ca să nu fie iubitor de cele materiale, ci e un iubitor al înțelepciunii lui Dumnezeu, arătată în natură și în mișcarea ei.”

– Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, cap 127, Filocalia VII, D. Stăniloae, p. 146.

Mahomed, Iisus, Buddha

„Toată experiența vieții mele, din anul tinerețelor până la bătrânețe, m-a dus către o limpede viziune: că felul în care ne reprezentăm mental Întâia Ființă, pe Dumnezeul cel Fără de Început, se răsfrânge în toate manifestările vieții noastre. […] Orice schimbare în viziunea noastră mentală a Începutului fără de început, a Principiului a tot ce există, aduce neapărat cu sine o schimbare corespunzătoare în simțirile, gândurile, facerile și reacțiile noastre la tot ce ne înconjoară”

– Arhimandritul Sofronie Saharov, „Nașterea întru împărăția cea neclătită”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 19 și 76