Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta… Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” (Luca 6, 19-21 & 24)

Reflectam astăzi la greutatea renunțării noastre la diverse patimi sau dependențe. De unde vine această greutate? Probabil că mulți oameni ar răspunde că din lipsă de voință. Însă voința este o capacitate, o putere a sufletului care se actualizează în fiecare acțiune pe care o întreprindem. Un om nu are o voință mai mare sau mai mică decât cea a altuia, ci își actualizează această putere sufletească altfel, o folosește diferit.

Filotheia

„Filosof adevărat este cel care, din făpturi, cunoaște pricina făpturilor, sau din cauză – făpturile, în temeiul unirii mai presus de minte și a credinței nemijlocite, în urma căreia nu numai învață, ci și pătimește cele dumnezeiești. Sau iarăși filosof este cu deosebire cel a cărui minte a ajuns la făptuirea, la vederea și la petrecerea cea după Dumnezeu. Dar filosof desăvârșit este cel a cărui minte a dobândit filosofia, sau mai bine zis filotheia morală, naturală și teologică, învățând din cea morală, faptele, din cea naturală, rațiunile, iar din cea teologică, vederea și exactitatea dogmelor. […]

Filolog și filosof propriu-zis e cel ce iubește și cercetează înțelepciunea de aici a zidirii lui Dumnezeu, ca ultimul ei ecou, dar nu se îndeletnicește cu această filosofie cu mândrie, pentru lauda și slava omenească, ca să nu fie iubitor de cele materiale, ci e un iubitor al înțelepciunii lui Dumnezeu, arătată în natură și în mișcarea ei.”

– Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, cap 127, Filocalia VII, D. Stăniloae, p. 146.

Părintele Rafail Noica

Trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoșii noștri, care erau, cât de cât, apropiați de Dumnezeu, în mod firesc, pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! Și zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa așa! Vezi pe cineva care te supără, și nu te poți împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ș.a.m.d. Chemați-L pe Dumnezeu! Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om (I Timotei 2, 5). Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească și între om și om. Cheamă-L pe Dumnezeu, Mijlocitor între tine și vrăjmașul tău, între tine și cei cu care te-ai certat, și să vezi, cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există! Nu! Doar se preface! Fă și tu „ca și cum ai crede”, și să vezi cum și Dumnezeu se face „ca și cum există”! Și provocăm „coincidențe” dintr-acelea.

Pocăința

Ce este pocăința? Iarăși, un lucru ce nu se înțelege drept astăzi. Pocăința nu este numai o părere de rău și o „miorlăială” pentru niște răutăți pe care le-am făcut; pocăința este dinamica spre viața vecinică. Părintele nostru duhovnic, Părintele Sofronie – și, dacă vă uitați, în armonie cu toată filocalica – spune că este începutul autenticei contemplări. Ce se întâmplă în pocăință? Uitați-vă câți oameni împrejurul nostru sunt inconștienți de păcat, dar și noi ieri-alaltăieri; trăiam păcatul și nici nu știam că-i păcat. De câte ori n-am auzit: O, Părinte, nu știam că ăsta-i păcat! Sau eu, cândva, n-am știut că ăsta-i un păcat, decât când am văzut într-o rugăciune, sau în întrebările acelea din Molitfelnic.

Postul

Postul. Ce este postul? Postul, ca orice înfrânare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vieții biologice, este parte dintr-o nevoință omenească prin care micșorăm puțin părtășia noastră cu materia, cu biologia. E o taină în om, unde, împuținându-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frâu duhului să-și exprime ale sale. Dacă vreți, în expresia Sfântului Pavel, „trupul râvnește împotriva duhului și duhul râvnește împotriva trupului” (Galateni 5, 17). Și poate toți, sau mulți dintre noi cunoaștem și asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, când, dacă mâncăm, parcă „stricăm” ceva care mișcă în duhul nostru, în inimile noastre. Dacă mai avem prea multă părtășie cu ale pământului, parcă se risipește ceva mai prețios.

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Existența sau prezența lui Dumnezeu nu poate fi „demonstrată” prin analiza rațiunilor din lucruri, observă sfântul Maxim, ci doar „crezută”. Afirmația este modernă, și vine în întâmpinarea poziției științifice, aceasta întrucât acceptăm astăzi de a nu putea avea pretenția ca Dumnezeu să se descopere prin investigarea naturii: nu așteptăm „siguranțe” științifice despre Dumnezeu. Dar sfântul Maxim ne avertizează să nu le așteptăm nici în formă teologică, în sensul vreunei „obiectivări”:

„Dumnezeu este însă crezut numai că există, pe baza rațiunilor din lucruri” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice)

Iertarea

Dragostea iartă celui păcătos. Și acuma vă spun că iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integrantă a iubirii. Dacă de câteva ori m-am dus la duhovnicul meu când am făcut vreo boroboață și am cerut iertare, mi-a spus: „Părinte Rafail, ești iertat înainte să ceri; dar dacă ești așa, noi cum putem să trăim cu tine?”

Nirvana și apatheia

„Frica lui Dumnezeu întărește credința, fiul meu, iar înfrânarea în schimb întărește această frică. Răbdarea și nădejdea fac ca această înfrânare să fie neclintită și dau naștere nepătimirii (apatheia). Iar această nepătimire are o fiică ce se cheamă dragoste (agape).”

– Evagrie Ponticul, Scrisoare către Anatolie

Stingerea poftei, stingerea mâniei, stingerea amăgirii: aceasta, cu adevărat, se cheamă nepătimire (nirvana).”

– Siddhartha Gautama Buddha, Samyutta Nikaya 31:1

Grădina Eden-ului și căderea omului, de Jan Brueghel de Elder și Peter Paul Rubens

„Răul este văzut de sfântul Maxim Mărturisitorul ca mișcare nerațională a facultăților sufletești spre altceva decât ținta lor finală. […] Păcatul este „nu”-ul prin excelență, este iraționalul în sens de refuz al conlucrării cu o rațiune divină care structurează omul în ființa sa. Deopotrivă, sistemul de păcătuire numit patimă este comportamentul aberant care permanentizează iraționalul, care îi dă tot mai multă substanță. Patima declanșează o foame infinită de finit, pervertește nevoia de hrănire a omului din realitatea prezenței dumnezeiești printr-o alienată alimentare cu roșcovele, niciodată sățioase, al unei mâncări porcești, ancorate în sensitiv. Patima dă dependență de comportamente care dezintegrează ființa umană, fiind în acest sens adevărată drogare.

Dezamăgire

Dez-amăgire – interesant cuvânt, și de luat în serios! Când suntem dezamăgiți, să ne uităm unde eram amăgiți, și atuncea durerea dezamăgirii va putea deveni un moment al mântuirii noastre, să nu mai fim amăgiți. Deci o putință de a ne lumina.”

– Rafail Noica, „Cultura Duhului”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, p. 114

Top