Rugăciunea trupului sau de ce trupul și duhul nu sunt două…

Rugăciunea trupului

Într-o vreme în care mulți nu mai înțeleg valoarea gestului în spiritualitate, făcând o separație absolută între trup și duh și ferecând credința și trăirea religioasă în tainița minții, ar fi util poate să ne reamintim faptul că trupul este un aspect esențial al persoanei umane – acesta este un motiv pentru care învierea trupurilor are o importanță capitală în creștinism – și nu o închisoare a spiritului, un accesoriu de care ne putem dispensa sau o iluzie care să dispară ca prin minune odată cu trezirea spiritului. Atâta timp cât trupul omului nu participă și el la înălțarea sa în duh, progresul lui spiritual va fi unul ciuntit și profund viciat, ba mai bine zis, părelnic. Dacă trupul tău nu se înduhovnicește, înseamnă că nu s-a curățit nici duhul tău, căci persoana este un întreg, nu o alăturare de elemente independente. Fie duhul devine „trupesc” – adică întreaga persoană se îngreunează de pofte grosiere și devine opacă -, fie trupul devine „duhovnicesc” – adică întreaga persoană devine ușoară, transparentă. Trebuie să depășim atât viziunea materialistă, cât și cea spiritualistă asupra persoanei, regăsind acea „cale regală” despre care vorbeau Sfinții Părinți, calea de mijloc. Am ales mai jos câteva paragrafe din studiul lui Larchet, Semnificația trupului în Ortodoxie (Ed. Basilica, 2010), pe care vă recomand să-l citiți în totalitate, căci aduce multe lămuriri importante și interesante cu privire la rolul trupului în spiritualitatea creștină.

Scriptura și Sfinții Părinți indică adesea rolul pe care îl joacă diferitele membre ale trupului nostru în viața duhovnicească. Ei subliniază că finalitatea lor nu este doar una fiziologică, ci și una superioară, permițând omului să fie în acord și să se unească cu Dumnezeu. Mai întâi de toate, este cazul simțurilor, care trebuie să contribuie la perceperea lui Dumnezeu în toate lucrurile sensibile: astfel, ochii trebuie să permită omului să-L vadă pe Dumnezeu în armonia și frumusețea creației și astfel să-L slăvească și să-I aducă mulțumire; urechile trebuie să-i permită să «asculte cuvintele dumnezeiești și legile lui Dumnezeu» (Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, 4) și să-L audă pe Dumnezeu în toate sunetele lumii; prin miros el poate simți în orice ființă «buna mireasmă a lui Dumnezeu» (2 Cor. 2:15), și prin gust să guste în orice aliment «cât de bun este Domnul» (Ps. 33:9). Scopul celorlalte organe ale trupului este, de asemenea, să acționeze potrivit voii lui Dumnezeu, după recomandarea Apostolului Pavel: «Vă îndemn, deci, fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu» (Rom. 12:1). Funcția duhovnicească a mâinilor este, astfel, lucrarea pentru Dumnezeu, și în El, a faptelor bune, săvârșirea voii dumnezeiești, lucrarea dreptății, întinderea către Domnul în rugăciune (cf. Ps. 87:10; 143:6; Tim. 2:8); cea a picioarelor este să meargă și să plinească binele și să slujească lui Dumnezeu; cea a limbii, să anunțe Vestea cea Bună și să cânte slava lui Dumnezeu; cea a inimii, să fie loc al rugăciunii; cea a plămânilor să producă suflul ce ritmează și însoțește rugăciunea [1]…

Am evocat mai înainte «rugăciunea trupului»; acest termen definește gesturile și atitudinile de rugăciune pe care le manifestă trupul. Printre cele care sunt familiare creștinilor ortodocși putem cita semnul crucii, îngenuncherea, poziția imobilă, cu mâinile de-a lungul trupului, poziția în care trupul și capul sunt ușor înclinate câteva secunde, închinăciunile (care constau în înclinarea capului și a trupului până la atingerea pământului cu mâna dreaptă) și metaniile mari (care constau în ingenuncheri, cu mâinile puse pe pământ și atingerea pământului cu fruntea). Aceste gesturi și aceste atitudini mărturisesc că trupul ia parte la rugăciune împreună cu sufletul, după modul care îi este propriu și în funcție de natura sa specifică. Dar putem adăuga faptul că în rugăciune, în general, el împrumută sufletului propriile sale puteri, adoptă atitudini potrivite acestei activități (care poate, de asemenea, să consiste în a sta nemișcat în momentele de cea mai mare concentrare), își exercită diferitele sale facultăți sau, din contră, și le inhibă (de exemplu, își închide simțurile la impresiile exterioare), pentru a o favoriza. Rugăciunea apare astfel ca una dintre «activitățile comune trupului și sufletului» (Sf. Grigorie Palama, Triade, II, 2, 12) [2]…

Numeroasele istorisiri ale minunilor pe care ni le relatează Evangheliile mărturisesc din belșug faptul că Hristos, mai ales în primele timpuri ale creștinismului, a fost considerat Doctorul suprem, nu doar al sufletelor, ci și al trupurilor. Mila lui Hristos, iar mai apoi a ucenicilor Săi, față de bolnavi și infirmi a produs uimire într-o epocă în care înțelepciunile și religiile dominante aveau tendința de a se ocupa mai degrabă de cei sănătoși și nu acordau importanță decât slobozirii sufletului. Arătând dragostea lui Dumnezeu pentru om, Hristos arată că El vine să-l mântuiască în întregime, suflet și trup, nu doar în această viață în care El îl cheamă să guste atât cu sufletul, cât și cu trupul său, din bunătățile cele făgăduite, dar și după moartea sa, în lumea de dincolo, unde El îl menește, după ce i-a înviat trupul și l-a făcut fără de putrejune, să se bucure desăvârșit de aceste bunătăți, cu întreaga sa ființă, altfel spus, cu tot duhul lui, cu tot sufletul lui și cu tot trupul său, pe vecie [3]…

Trupul deține un loc deosebit de important în primirea Sfintelor Taine. Vedem din nou că el reprezintă și exprimă persoana întreagă, lucru izbitor mai ales în vechile ritualuri creștine, pe care Biserica Ortodoxă le-a păstrat cu credincioșie, în care simbolismul este omniprezent și în care diferitele organe și diversele funcții ale trupului sunt puse în relație cu organele și funcțiile sufletului și cu activitățile și stările vieții duhovnicești… Să ne aducem aminte și de ritul principal al Mirungerii, în care preotul unge cu Sfântul și Marele Mir – însemnând cu semnul Crucii și spunând: «pecetea darului Sfântului Duh» – fruntea, ochii, nările, buzele, urechile, pieptul, mâinile și picioarele celui botezat. Astfel, fiecare dintre simțurile omului, simbolizate prin aceste diferite organe trupești, primește harul care îi îngăduie să se îndrepte către Dumnezeu și să se activeze deplin într-un sens conform voii Sale, având ajutorul Sfântului Duh, energia Sa vie, sfințitoare, luminătoare și îndumnezeitoare. Vedem că sunt unse cele cinci simțuri care sunt în om porțile lumii exterioare, prin care înainte păcatul avea acces în el, și care trebuie să fie de acum înainte păzite de el, cu ajutorul harului, de orice irupere a răului venit din «lume», și să devină, dimpotrivă, izvor al contemplării lui Dumnezeu și al plinirii voii Sale în creație. Sunt unse astfel fruntea (simbolul duhului și al tuturor facultăților intelectuale), pieptul, în care sălălșuiește inima, centrul duhovnicesc al ființei sale (pe care creștinul trebuie să o păzească de acum înainte de aplecările cele rele, de sentimentele rele, de intențiile rele, de voirile rele și de relele mișcări care se nasc în ea, și din care trebuie să facă, mai ales prin rugăciune, sălaș al Duhului), mâinile (care trebuie de acum înainte să slujească la săvârșirea lucrărilor dumnezeiești), și picioarele (care trebuie să meargă în căile Domnului). Omul își regăsește astfel, prin har, capacitatea întrebuințării duhovnicești a diferitelor facultăți ale sufletului său și ale diferitelor organe ale trupului său, de care dispunea în condiția sa din Rai.

În Euharistie, cel botezat Îl primește pe Hristos, Care i se împărtășește cu trupul și sângele Său, întreg, nu doar ca om, ci și ca Dumnezeu, pentru că «în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii» (Col. 2:9). Prin trup credinciosul Îl primește pe Hristos drept hrană, dar Îl asimilează în întreaga sa ființă (trup, suflet și duh); trupul lui Hristos se răspândește în toate membrele trupului, dar și în toate puterile sufletului, și se amestecă profund cu ele (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ioan, XLVI, 3). Cel care Îl primește devine astfel «hristofor», purtător al lui Hristos (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, IV, 3). Prin Împărtășanie, Hristos Se sălășluiește în creștin, și creștinul în Hristos: «Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el» (Ioan 6:56). «Prin această taină Dumnezeu se amestecă cu firea noastră supusă putrejunii, pentru a îndumnezei omenirea și a o face părtașă dumnezeirii Sale», spune Sfântul Grigorie de Nyssa… Hrana aceasta, deși e absorbită de trup și pune în mișcare funcțiile digestive, se deosebește însă de hrana obișnuită și este într-un mod diferit sursă de viață pentru cel care o primește. Hrana materială, tâlcuiește Sfântul Nicolae Cabasila, «fără nici o îndoială ne ține în viață, dar nu ne dă prin ea însăși viață, în timp ce Pâinea vieții este însăși Viața, care face vii pe cei ce gustă dintr-însa. Căci pe când hrana trupească se mistuie și se schimbă în lăuntrul nostru (…), în Împărtășanie lucrurile stau chiar dimpotrivă: Pâinea vieții ea însăși schimbă, preface și umple de viață pe cel care se împărtășește de ea» (Despre viața în Hristos, IV) [4]…

[1] Jean-Caude Larchet, Semnificația trupului în Ortodoxie, Ed. Basilica, 2010, p. 34-35;

[2] Jean-Caude Larchet, Semnificația trupului în Ortodoxie, Ed. Basilica, 2010, p. 94-95;

[3] Jean-Caude Larchet, Semnificația trupului în Ortodoxie, Ed. Basilica, 2010, p. 61-62;

[4] Jean-Caude Larchet, Semnificația trupului în Ortodoxie, Ed. Basilica, 2010, p. 64-66;

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *