Antropologia studiază pe om ca să vadă ce este omul, dar noi studiem pe Hristos ca să vedem ce este omul

By in Diverse, Teologie și știință on 30 aprilie 2015

http://eatsoftbacon.deviantart.com/art/Human-Nature-Morph-4745088

Antropologia studiază pe om ca să vadă ce este omul, dar noi studiem pe Hristos ca să vedem ce este omul. Hristos este Dumnezeu, dar este Dumnezeu care a venit în firea noastră, ca să ne arate ce este omul aşa cum L-a gândit El. Nici unul din fiii lui Adam nu a putut să ajungă la slava a ceea ce este să fie un om deplin. Şi atuncea Dumnezeu, ca un meşter, Şi-a „suflecat mânecile” şi S-a pus pe lucru ca să arate ucenicului cum trebuie să facă lucrarea. EI, adică, S-a facut Om, a intrat în firea pe care a înfăptuit-o EI Însuşi şi ne-a arătat ce este un Om.

Ce era Adam înainte de cădere? Ce este cu păcatul, până la urmă? Păcatul nu este numai o cunoaştere ca atare „a binelui şi a răului,” cum a zis şarpele: „Veţi fi ca dumnezei, cunoscând binele şi răul” (Facere 3:5).  Adică Dumnezeu, chiar fără de păcat fiind, cunoaşte binele şi răul, şi le distinge. Mâncarea este o împărtăşire. Adam s-a împărtăşit cu răul. Mâncarea este a primi viaţă din ceea ce mâncăm, a asimila, deci viaţa pe care a primit-o Adam de la împărtăşirea cu răul a fost o stricăciune, o otrăvire a vieţii lui.

Bineînţeles că Hristos a trăit în lumea asta şi, cum spune Sfântul Pavel în Epistola către Evrei, când arată ce fel de Arhiereu este Hristos pentru noi, zice că a fost om în totul ca noi, ispitit în toate ca şi noi, dar fără de păcat. El este singurul om care nu a alunecat de pe drum, care a ţinut calea adevăratei omeniri, de la început şi până la capăt, şi astfel a rezidit chipul omului, aşa cum îl făcuse El în Rai.

Şi ce era omul înainte de cădere? Păi era într-adevăr – cum am citit la Sfântul Serafim din Sarov – era un împărat al făpturii. Zice Sfântul Serafim că apa nu-l putea îneca, focul nu-l putea arde, animalele toate îi erau prietene, nu era supus muncii, chinului, ostenelii şi lucrurilor acestora: avea o desăvârşire pe care a pierdut-o după cădere (Sf. Serafim din Sarov, Convorbirea cu Motovilov, cap. V).

După cădere a intrat în şuvoiul acesta al vieţii animale, ca toate animalele. Ştiinţa nici nu poate distinge deplin între om şi animal. Adică, ştiinţa a recunoscut că omul este un „animal” de o inteligenţă superioară, chiar dacă uneori a încercat să dezmintă şi acest lucru. Fără înţelegere în duh, nu este cu putinţă deplin a distinge între om şi animal.

Deci Hristos, trăind o viaţă fără de păcat, a fost singurul Om care şi-a trăit firea din zămislire până la moarte desăvârşit. Şi ce se întâmplă? Firea omenească fiind una, toţi ne împărtăşim cu ea. Lucrarea lui Hristos a fost împărtăşirea firii omului, pe care trăindu-o desăvârşit, a vindecat-o. Astfel, în firea muribundă de la Adam încoace, EI a adăugit un nou potenţial: reintregirea firii, vindecarea ei totală, până la învierea din morţi (chiar şi a trupului, la trâmbiţa de apoi), şi şederea de-a dreapta Tatălui. Dacă ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, noi ne împărtăşim cu Omul în a cărui Persoană s-a reîntregit firea. Şi atunci noi ne împărtăşim cu această reîntregire şi, fiecare pe calea vieţii lui, ne putem însuşi această vindecare, adăugând nevoinţa noastră ca act al liberei noastre alegeri.

Să ştiţi că mai adevărat decât aspectul moral al căderii omului este chipul căderii, ca boală; acesta este un aspect fiinţial: păcatul este firea însăşi care s-a îmbolnăvit, s-a otrăvit, şi moartea nu este numai moartea trupească, ci mai ales în duh – un pic din ceea ce spuneam în seara aceasta: vai nouă că ne îndulcim de lucruri care nu pot îndulci, fiindcă nu cunoaştem gustul adevăratelor îndulciri ale harului Duhului Sfânt! Am murit pentru acelea – nu le simţim, nu le putem dori.

În Hristos se dobândeşte puţin câte puţin însănătoşirea fiinţei fiecărei persoane omeneşti, împărtăşindu-se cu acea Persoană în Care firea a fost reîntregită. Este încă un aspect pe care l-am înţeles mult mai târziu: Adam nu a fost un om întreg, în sensul că firea lui nu şi-a săvârşit călătoria de la Alfa la Omega (Hristos spune: ,,Eu sunt Alfa şi Omega – începutul şi sfârşitul”). Adam s-a născut pe pământul acesta şi, cum spune Liturghia Sfântului Vasilie, „Dumnezeu i-a făgăduit viaţă vecinică în paza poruncilor.” Or, prima poruncă pe care a întâlnit-o, unde evident că avea să vină şi ispitirea (adică cercarea poruncii – Domnul a lăsat şi a îngăduit, cum face întotdeauna, ca ispititorul să-l încerce pe Adam, că ispită înseamnă încercare), Adam nu a ştiut să o păzească.

În cuprinsul întregii firi omeneşti Adam reprezintă copilăria omului. Copilul, drăgălaş, frumos, înduioşător, are o oarecare desăvârşire, o nevinovăţie, o curăţie, dar cu toate acestea o neştiinţă, o nedesăvârşire, o necoacere care este tocmai groaza părinţilor: de exemplu, copilul meu poate să cadă în foc, în apă, de pe terasă, să-l „ia ţiganul” sau mai ştiu eu ce, fiindcă el habar nu are, nu ştie să se apere, şi într-un anume fel Adam, deşi era un om adult care putea înţelege, totuşi într-un anume înţeles era nedesăvârşit, în sensul că avea nevoie de o coacere prin trăire.

Şi porunca lui Hristos – că Hristos era Cel ce vorbea cu Adam în Rai, Cuvântul lui Dumnezeu este cel care întotdeauna a vorbit cu omul din partea Tatălui – avea să-l călăuzească pe o cale încă neştiută lui Adam, cu toată „desăvârşirea” lui pe care o avea; dar el s-a poticnit la prima piedică. Prima oară când a venit glasul străinului (de aceea l-am asemănat cu un copil în neştiinţa sau nevinovăţia lui) ar fi trebuit să ştie să asculte de Dumnezeu cu mai multă dragoste, cu mai multă încredere, cu mai multă credincioşie; dar iată că s-a lăsat amăgit şi a căzut, poticnit de „glasul străinului” (Ioan 10:5).

Adam atuncea a rămas un om pământesc, în timp ce pământul este o trecere numai, toată lumea asta, toată viaţa este o trecere; dar omul nu este un animal al pământului, şi nu se poate îndestula cu el, cu ale pământului. Şi dacă nu ştim să vedem aceasta în duh, o putem vedea măcar în ale păcatului – uitaţi-vă la orice viaţă a păcatului, nu numai în viaţa noastră: sunt tot felul de romane unde vedem că nici un păcătos, niciodată, nu şi-a găsit o împlinire totală, şi fiindcă nu îl poate împlini păcatul, caută cu şi mai multă poftă şi râvnă; trebuie chiar să îşi aţâţe pofta când slăbeşte, fiindcă toate poftele astea lumeşti, ca tot ce este lumesc, slăbesc la un moment dat. Când ai terminat de mâncat şi nu-ţi mai este foame, dacă vrei totuşi să mănânci, ca să te îndulceşti de bucuria de a mânca, ce faci? E, ca şi romanii din vechime, orgiile lor, şi aşa mai departe. Dar ce plăcere este aceea?

Fapt este că nu numai cu mâncare va trăi omul, „nu numai cu pâine, ci cu tot graiul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 2:4) şi dacă omul ştie de unde ii vine nesaţul acesta, apoi duhul în el este de nesăturat cu ale lumii, cu ale materialităţii, fie ele drepte sau păcătoase.

Hristos este singurul Om care a întregit firea omenească, ducând călătoria omului nu numai de la zămislire şi pană la moarte, ci şi după aceea. Unde? Vedem în icoana Învierii pe Hristos ridicând din iad pe Adam şi pe Eva, iar în icoane mai mari şi mai complete recunoaştem Prorocii din Vechiul Legământ, pe David, pe Solomon, până şi pe Ioan Botezătorul. Adică, oricât de sfinţi erau, nu ajungeau să-şi împlinească firea, să fie cu Tatăl.

Iisus Omul a fost singurul care după Înviere, sau poate să zicem la Înviere, a rezidit omul adamic, cel dinainte de cădere. Un Om ce nu mai are nevoie să bată la uşă: „Deschideţi-mi!” Intră, iese, apare, dispare, nu mai ţine de legile firii, poate mânca – a mâncat peşte şi nişte miere înaintea ucenicilor – dar nu mai era supus legilor la care noi suntem supuşi.

Mântuirea noastră nu este numai reîntregirea omului celui vechi, ci este şi „călătoria” până la şederea de-a dreapta Tatălui. Şi noi ne împărtăşim acuma cu un Hristos Care nu numai că a adus până la Înviere pe cel ce murise, dar l-a dus până la şederea de-a dreapta Tatălui. După căderea lui Adam nimeni nu putea să se ducă în cer, fiindcă firea noastră se stricase înainte să fi săvârşit cineva acea călătorie. Cu Hristos ni s-a dăruit iarăşi viaţa, prin Înviere, dar și mai mult: ni s-a dăruit tot restul călătoriei, pe care nu o făcuse nimeni, până la şederea de-a dreapta Tatălui.

În legătură cu tot ce am vorbit, îmi vine şi întrebarea: Ce este omul? De câţiva ani mi se desluşeşte o anume definiție a omului. Ce este omul? Omul este ce rămâne după Judecata lui Hristos – Judecata de Apoi. Ce rămâne după Judecata de Apoi?

Noi vedem în mulţi dintre cei apropiaţi ai noştri oameni care ne sâcâie, ne plictisesc, ca să iau partea cu care „avem de furcă,” cu care nu ne împăcăm, care ne „enervează” sau de care ne e frică, pe drept sau pe nedrept, ș.a.m.d. Dar acesta este omul?

Când ajung la Judecata lui Hristos (şi sunt menit de către Dumnezeu pentru vecinicie), dacă nu cad în osândă vecinică, am trecut prin Judecata lui Hristos ca printr-un filtru: îndărătul meu au rămas păcatele mele şi moartea, și eu m-am mântuit. Pe tine te-am supărat, fratele meu, te-am înfricoşat în tot felul, şi poate tu te-ai supărat pe mine, dar trebuia să vezi în mine ceea ce rămâne după Judecata lui Hristos, după „filtru.” Şi deocamdată asta cred că este definiţia cea mai ziditoare pentru om: Omul este ceea ce rămâne după Judecata lui Hristos. 

Şi de aceea, între altele, putea Hristos să ne poruncească: „Iubiţi-vă şi vrăjmaşii!” Că până la urmă nu ştim care ne sunt vrăjmaşii. lată, unul din cei doisprezece iubiți ai Lui Apostoli, după Judecata lui Hristos se adevereşte a fi vânzător şi vrăjmaş, dar altul, care vă nimiceşte şi ucide, devine „Apostolul neamurilor.” Şi judecata asta, numai în istorie, darămite Judecata de Apoi, după care este învecinicirea!

Şi poate cu această definiţie să şi închei cuvântul despre om.

– Rafail Noica, „Cultura Duhului”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 148-153.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *