De la voință la bunăvoință. Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta.

By in Metanoia on 22 aprilie 2015

Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta… Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.” (Luca 6, 19-21 & 24)

Reflectam astăzi la greutatea renunțării noastre la diverse patimi sau dependențe. De unde vine această greutate? Probabil că mulți oameni ar răspunde că din lipsă de voință. Însă voința este o capacitate, o putere a sufletului care se actualizează în fiecare acțiune pe care o întreprindem. Un om nu are o voință mai mare sau mai mică decât cea a altuia, ci își actualizează această putere sufletească altfel, o folosește diferit.

Astfel, ceea ce îl diferențiază pe bețiv de cel ce a renunțat la acest viciu nu este puterea voinței (voința însăși e o putere, o facultate), ci calitatea acesteia. Bețivul are reavoință, celălalt bunăvoință. Însă de unde vine această diferență de calitate? Mântuitorul ne dă un răspuns scurt și grăitor, atunci când spune că „unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Luca 6:21), adică voința și pofta noastră înclină spre gândurile, vorbele și faptele în care găsim valoare, pe care le prețuim, le îndrăgim, le iubim. Oare nu suntem îndrăgostiți de păcat? Și ce este dragostea dacă nu o jertfire a voii proprii, o dăruire a voinței noastre celuilalt, voința investită în altul? Nu cumva suntem pătimași fiindcă ne-am jertfit voința celor rele, schimbând unica noastră voie pentru multe nevoi? Și dacă așa stau lucrurile, cum putem rupe acest „contract” cu patimile, prin care ne-am pierdut libertatea?

Conform tradiției ortodoxe, procesul de vindecare a voinței (calea de la reavoință la bunăvoință) se numește nevoință. Prin nevoință lepădăm reavoința, ne eliberăm de falsele nevoi. Însă acest proces nu poate funcționa decât în baza unei iubiri mai puternice, căci „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui”. Dacă nu Îl vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât iubim lumea aceasta, nu ne putem dezlipi de plăcerile pătimașe, nu putem ajunge la bunăvoință, la voința îndreptată către Cel Bun.

Și cum putem ajunge să-L iubim pe Dumnezeu? Oare nu în același mod în care am ajuns să iubim păcatul? Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El”, spune înțeleptul David în psalmul 33 (verset 8). Să încercăm să ne apropiem și de Dumnezeu, să ne rugăm, să încercăm să umblăm pe cărările Lui, să „testăm” și calea aceasta și să vedem dacă nu cumva e mai dulce ca păcatul. Să fim mai receptivi la dragostea pe care o arată Dumnezeu față de noi, să reflectăm la „lucrul mâinilor Lui” și vom ajunge să „iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (1 Ioan 4:19). Amin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *