Păcatul este „nu”-ul prin excelență

By in Diverse, Teologie și știință on 29 martie 2015

Grădina Eden-ului și căderea omului, de Jan Brueghel de Elder și Peter Paul Rubens

„Răul este văzut de sfântul Maxim Mărturisitorul ca mișcare nerațională a facultăților sufletești spre altceva decât ținta lor finală. […] Păcatul este „nu”-ul prin excelență, este iraționalul în sens de refuz al conlucrării cu o rațiune divină care structurează omul în ființa sa. Deopotrivă, sistemul de păcătuire numit patimă este comportamentul aberant care permanentizează iraționalul, care îi dă tot mai multă substanță. Patima declanșează o foame infinită de finit, pervertește nevoia de hrănire a omului din realitatea prezenței dumnezeiești printr-o alienată alimentare cu roșcovele, niciodată sățioase, al unei mâncări porcești, ancorate în sensitiv. Patima dă dependență de comportamente care dezintegrează ființa umană, fiind în acest sens adevărată drogare.

Fiecare lucru din lume își are un sens al său propriu, o finalitate încifrată de Dumnezeu în mod obiectiv, care depinde de Creatorul său și nu de interpretarea subiectivă a omului. Sfântul Maxim Mărturisitorul caracterizează această finalitate prin folosirea termenului de „logos” – rațiune. Descoperirea acesteia și conlucrarea dinamică cu ea urcă pe om către Dumnezeu. Dimpotrivă, ignorarea sau pervertirea acestei rațiuni printr-o raportare la acel lucru sau ființă în mod neconform cu firea sa duce la o despărțire tot mai adâncă de Dumnezeu. […]

În ceea ce privește comportamentul uman, sfântul Maxim Mărturisitorul insistă pe conformitatea facultăților naturale ale omului cu voința lui Dumnezeu, conformitate aprofundabilă prin conlucrarea acestora cu harul. Facultățile naturale ale omului trebuie respectate în rațiunile lor de manifestare; orice abuz sau proastă întrebuințare duce la o dezintegrare, mai întâi spirituală și apoi somatică, a ființei umane:

„Viața de păcat și de viciu, după Maxim, se caracterizează printr-o dezintegrare continuă. Diferitele forme de abuz față de facultățile naturale ale omului se condiționează reciproc și împreună distrug realitatea pozitivă a omului ca ființă compusă. Nici un viciu nu îl poate satisface pe om și, prin urmare, îl duce în fiecare caz la alte vicii, iar toate viciile, în special cele ale facultăților concupiscibile și raționale, îl separă pe om de Dumnezeu, care este ținta finală integratoare a vieții umane” (Lars Thunberg, Omul și cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, Ed. IBMBOR, București, 1999, p. 88)

Această luptă împotriva entropiei spirituale se realizează în om prin acțiunea harului. De la primii pași ai ascezei, ai luptei cu patimile și ai înlocuirii lor treptate cu virtuțile, omul pășește către o nouă vedere, mai duhovnicească, ajutată și luminată de descoperirea raționalității lumii în care trăiește, ca reflectare a Rațiunii dumnezeiești, a sensurilor ei. Prin această vedere lumea își pierde încetul cu încetul „opacitatea”, câștigând „transparența” către Dumnezeu. În acest fel lumea se arată tot mai mult, după cum o numește părintele Dumitru Stăniloae, o rațiune plasticizată. Cu alte cuvinte, materia exprimă rațiunea ca principiu ordonator al său. Acest proces culminează cu o sporită lucrare a lui Dumnezeu în om, mistica, acea prezență a lui Dumnezeu prin care omul pătimește iubirea Lui nemijlocit. De remarcat că acest drum, pe care îl putem numi al raționalizării ființei umane, întrucât omul parcurge pașii de la starea intensă de neraționalitate, a lucrării patimilor, la cea de intensă raționalitate, a sănătății duhovnicești, a sfințeniei, a strălucirii lucrării puterilor firii în conlucrare cu harul dumnezeiesc, culminează cu iubirea de Dumnezeu și de oameni.”

– Din „Teologie ortodoxă și știință”, Adrian Lemeni și Pr. Răzvan Ionescu, Ed. IBMBOR, București, 2007, p. 309-311.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *