Frumuseţea creştină a sfinţeniei se construieşte pe rănile cicatrizate ale păcatelor

By in Diverse, Metanoia on 26 martie 2015

Ghetsimani

„Există o experienţă iniţială a convertirii, greu, dacă nu imposibil de caracterizat, ca una ce ţine profund de taina persoanei umane. Acest demers iniţial trebuie văzut fundamental ca o deschidere. El lasă sufletului posibilitatea unei altfel de experimentări a realităţii decât cea de până atunci. Este o naştere a unor convingeri interioare nu atât prin argumentaţie raţională, cât prin intuirea a ceva profund, infinit, fundamental, care dă viaţă şi care cheamă către viaţă. De aici începe drumul presărat cu greutăţi al maturizării credinţei. Imaginea “angelică” a credinciosului ferit de orice disconfort al eşecului nu corespunde realităţii. Credinţa presupune trudă, eşecuri şi căderi, însă creşterea ei aduce ordine interioară în suflet și-l deschide tot mai deplin experienţei divine. Sfinţii Părinţi nu se sfiesc să vorbească despre o adevărată pedagogie a harului: prin acesta Dumnezeu învaţă pe om să meargă, precum un părinte pe propriul copil, sprijinindu-l la început mai tare și apoi lăsându-l să păşească liber, sub atenta-i supraveghere. Mersul pe mare al lui Petru către Hristos este astfel paradigmatic: drumul se parcurge printr-o creştere in duhovnicie şi nu printr-o sprijinire exclusivă pe simţuri, care scufundă. Nu înotul prin puterile naturale este chemarea lui Hristos adresată oamenilor, ci o păşire cu puterea harului peste valurile acestei vieţi, prin taina ascultării întru paternitatea duhovnicească.

Odată pornit la drum, credinciosul face să crească, încetul cu încetul, în universul său interior, nişte temeiuri ale credinţei sale. Ele pot îmbrăca un chip raţional, chiar dacă nu neapărat în sensul raţionalităţii formalizate pe care o caută ştiinţele. Rugăciunea personală şi comunitară înţeleasă ca operă de interiorizare a experienţei harului, ori învăţătura Bisericii ca ghidare intelectuală, conceptuală, metodologică, concură la transformarea universului interior uman. Ele conduc la un mod tot mai limpezit şi mai înnobilat de trăire, reinfluenţând temeiurile credinţei, adâncindu-le şi maturizându-le. Rezultatul acestei bucle recursive este, la sfârşitul unei vieţi, dobândirea unei curăţii care a transformat în profunzime structura omului, generând implicaţii la nivel ontologic. Frumuseţea creştină a sfinţeniei se construieşte pe rănile cicatrizate ale păcatelor.

Metodologic, reperele cele mai cuprinzătoare şi mai precise privind viaţa duhovnicească le găsim în scrierile de spiritualitate creştină. Ele descriu treptele pe care le are de parcurs omul în drumul desăvârşirii sale în Hristos. În acest sens, mărturiile din experienţă ale celor mergători pe drumul sfinţeniei constituie tot atâtea jaloane pentru noi, cei următori lor, ele exprimă progresul pe drumul câştigării rugăciunii curate, şi, în acest sens, parcurgerea treptelor rugăciunii este deopotrivă expresie a treptelor devenirii întru Hristos. Există în literatura ascetică nenumărate scrieri privind avansarea pe drumul despătimirii şi al experierii harului dumnezeiesc, care sunt deopotrivă tratate privind practica rugăciunii. „Scara raiului” a sfântului Ioan Scărarul, „Metoda şi regula exactă” a lui Calist şi Ignatie Xantopol, ori „Cuvintele” sfântului Isaac Sirul sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute şi mai sistematice. La ele se pot adăuga scrieri contemporane, cum sunt cele ale sfântului Siluan Athonitul, ale sfântului Serafim de Sarov, ale bătrânului Iosif isihastul sau cele ale arhimandritului Sofronie de la mănăstirea din Maldon, Essex.”

– Din „Teologie ortodoxă și știință”, Adrian Lemeni și Pr. Răzvan Ionescu, Ed. IBMBOR, București, 2007.

One thought on “Frumuseţea creştină a sfinţeniei se construieşte pe rănile cicatrizate ale păcatelor

  1. 1

    frumos profund si autentic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *