Despre icoană, sau cuvântul în imagine

By in Biserică, tipic, icoană on 24 martie 2015

Sfanta Treime - Andrei Rubliov

„Ortodoxia este fundamental o realitate iconică. Nu putem fi ortodocși decât în măsura în care harul lui Dumnezeu ne luminează înțelegerea și ne ajută să gustăm realitatea dumnezeiască care se trăiește în împărăția lui Dumnezeu. Suntem chip al lui Dumnezeu actualizând o tot mai deplină asemănare. Întruparea Mântuitorului este fundament al acestei dimensiuni iconice, precum și fundament al existenței icoanei: Cel trimis a se naște printre oameni este puntea cea mai profundă între necreat și creat, între divin și uman. Este transcendentul făcut accesibil în imanent. Prin umanitatea Sa Mântuitorul este circumscris în timp și spațiu, este observabil, descriptibil. Prin dumnezeirea Sa, este dăruitor de înțelegere și de participare la o realitate diferită de cea a lumii create, prin intermediul harului divin. Hristos este icoana Tatălui cel de nezugrăvit în imagini, concepte sau cuvinte. Reprezentarea iconografică a lui Hristos nu face însă decât să prelungească, să actualizeze în timp această venire a Lui în istorie, și prin aceasta prezența întregii Treimi, în timp ce harul dăruit prin consacrare icoanei o face fereastră către acest nivel de realitate, dumnezeiască. Icoana este teologie plasticizată. Este rugăciune în imagini. Este fereastra prin care în lumea noastră pătrunde lumina unei frumuseți de dincolo. Este Evanghelie în imagini prin care Dumnezeu Cuvântul spune omului ceea ce este dincolo de cuvinte.

În acest duh, cinstirea icoanei este cinstirea Ortodoxiei, după cum, respectiv, lupta împotriva icoanei arată în sine o schizofrenie eretică, ceea ce de altfel s-a și mărturisit în istorie la sinodul al șaptelea ecumenic de la Niceea, în anul 787. Luptătorii împotriva icoanei confundau lemnul, adică materia, cu Cel zugrăvit pe ea. Or, închinarea la icoană se face „nu îndumnezeind-o, ci știind că cinstea icoanei se suie la cel zugrăvit pe ea”, „în aducerea aminte a Întrupării, a tuturor minunilor slăvite și a binefacerilor arătate neamului omenesc prin venirea Sa ca om pe pământ” (Rugăciune la sfințirea icoanelor, Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 550). Prin icoană se face trecerea de la teologia cuvântului din Vechiul Testament la teologia imaginii din Noul Testament. Dumnezeu se arată neamului omenesc, trupesc, iar harul dă recunoașterea Lui, har care nu vine de la trup și de la sânge (Matei 16:17), după cum i se spune lui Petru. „Cel care m-a văzut, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Icoana este transfigurare a materiei, este materie străbătută de har în această accepțiune a Schimbării la Față a Mântuitorului, unde trupul Său face cunoscut lumii strălucirea slavei dumnezeiești. Icoana nu reprezintă umanitatea sau dumnezeirea Mântuitorului, ci împreuna lor existență și lucrare. Și aceasta punând accentul pe unirea desăvârșită a celor două naturi în persoana Mântuitorului. Evanghelia este icoana verbală a Mântuitorului, după cum icoana este cuvântul Lui în imagine. „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască” prin har, iată temeiul pe care sfântul Ioan Damaschin îl oferă lumii: „dacă Invizibilul s-a făcut vizibil în carne, poți executa imaginea Celui care a fost văzut” (PG 94, col. 1239). Realitatea dumnezeiască se poate deschide contemplării umane. Ortodoxia este taina viețuirii întru Dumnezeu cel întrupat. Icoană a Tatălui fiind, Fiul, prin Întrupare, ni-L oferă vederii duhovnicești pe Tatăl cel nevăzut. Mântuitorul este model și icoană a viețuirii divine, aici, pe pământ.

Icoana propune o contemplare transfigurată de har. Ea cere ochiul curat de care vorbește Mântuitorul. Ochi pe care lumina harului îl sfințește și îl înnobilează din interior, făcându-se omului mântuire.”

– Din „Teologie ortodoxă și știință”, Adrian Lemeni și Pr. Răzvan Ionescu, Ed. IBMBOR, București, 2007.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *