Iubirea creștină și compasiunea buddhistă. Scurtă comparație

By in Semințele Rațiunii on 16 martie 2015

Buddha și Hristos

Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu… Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el.

– Sfântul Evanghelist Ioan, Epistola Întâi Sobornicească

Precum o mamă își apără unicul copil cu prețul vieții, așa ar trebui și noi, cu o inimă nemărginită, să prețuim toate ființele… Se spune că acesta este sălașul suprem. Fără să se atașeze de perspective fixe, cel cu inima curată, văzând limpede, eliberat fiind de toate dorințele senzuale, nu mai renaște în această lume.

– Karaniya Metta Sutta (Scrierea despre prietenia compătimitoare)

Ca fost practicant (stângaci) al buddhism-ului (Theravada mai întâi și Mahayana ulterior), nu am putut să nu observ anumite carențe la capitolul „iubire” într-o tradiție de altfel admirabilă în aspectele ei psihologice și filosofice. Despre acestea doresc să discut aici, pentru cei care văd în buddhism un soi de creștinism nedogmatic, o cale a iubirii și a înțelepciunii care nu are nevoie de „superstiția” Dumnezeului Creator și de dogmele Bisericii.

Iubirea în buddhism-ul theravadin

O citire atentă a textelor canonului pali ne arată faptul că acolo iubirea și compasiunea nu ocupă locul central, ci mai degrabă înțelepciunea, non-atașamentul și despătimirea. Chiar și textele în care iubirea sau compasiunea apar descriu un nivel inferior al practicii buddhiste. Un exemplu este citatul de la începutul articolului, care face parte dintr-o scriere pali referitoare la metta („prietenie”), una dintre cele patru „sălașuri ale lui Brahma” (brahmavihāra, Brahma fiind zeul creator din mitologia hindusă). Aceste patru sălașuri ale lui Brahma, dintre care primele trei sunt aspecte particulare ale iubirii creștine (metta – prietenia,  karuṇā – compasiunea, muditā – bucuria empatică), nu conduc către despătimire (nibbāna), țelul suprem al buddhismului timpuriu, ci către o renaștere temporară în paradisul lui Brahma. Omul rămâne înlănțuit în ciclul nașterilor și morților, rezultatul iubirii fiind o simplă haltă într-o lume paradisiacă din care urmează să decadă iarăși și să renască la nesfârșit sub formă de demon, animal, om sau zeu, în funcție de depozitul de merite pe care l-a acumulat din eternitate. Astfel, iubirea sfârșește tot în suferință (dukkha), tocmai acel element pe care practica buddhistă încearcă să-l elimine.

De altfel, în nobila cale octuplă propusă de Buddha pentru atingerea despătimirii, iubirea nici măcar nu figurează. Unii ar putea obiecta faptul că iubirea se reflectă în intenția dreaptă, vorbirea dreaptă, făptuirea dreaptă, modul drept de viață. Noi vom răspunde că adjectivul sammā (drept) este un indicator al echilibrului și al evitării extremelor. Toate componentele nobilei căi sunt colorate de o dreaptă socoteală, de discernământ și echilibru interior. Este accentuat echilibrul în relațiile cu ceilalți și mai puțin iubirea jertfelnică.

Pentru a menține concizia articolului, voi încheia secțiunea cu un ultim exemplu. Există mai multe cazuri de suicid în canonul pali, unul dintre ele prezentat în Godhika-sutta, unde un călugăr se sinucide după ce ajunge de șapte ori în suprema stare de concentrare și de fiecare dată cade din ea. Buddha spune apoi că acest călugăr atinsese despătimirea, așa că s-a eliberat de ciclul nașterilor și morților. Fără a intra în discuții despre etica suicidului, ne putem întreba ce fel de iubire cultiva Godhika în condițiile în care preferă să-și ia viața în loc să rămână în lume spre a-și ajuta și semenii. Pare destul de clară concepția „gnostică” despre lume a buddhiștilor. Trăim într-o lume inerent rea, din care scapă cine poate. Vom vedea că în tradiția Mahayana lucrurile sunt mai nuanțate.

Iubirea în buddhism-ul mahayanic

Începând cu primele secole ale erei creștine, în India și China începe să bată un suflu nou asupra buddhismului. Încă nu știm dacă poate fi vorba de o influență creștină sau pur și simplu de sincronicitate, deși pare că cele mai vechi scrieri mahayanice își au sursa în Gandhara, un important regat greco-buddhist și punct de legătură între civilizația greacă și cea indiană.

Țelul cel mai înalt încetează a fi cel de arhat, care atinge despătimirea și părăsește definitiv lumea aceasta. În schimb, un ideal mai nobil este cel de bodhisattva, o ființă care aspiră să atingă starea de buddha în folosul tuturor ființelor. Bodhisattva renunță la propria eliberare până în momentul în care toate ființele s-au eliberat, așadar alege să cultive compasiunea și înțelepciunea cu intenția de a renaște iarăși în lume pentru a-i conduce pe ceilalți către despătimire. Toate ființele suferă, suferința e un adevăr universal (adevăr accentuat încă din canonul pali, din cele mai vechi texte), compasiunea având astfel o bază în asemănarea cu celelalte ființe.

Tsong-khapa, unul dintre cei mai mari maeștri ai buddhismului tibetan, spunea că „practicând înțelepciunea, nu sălășluiești în lume; practicând compasiunea, nu sălășluiești în nirvana„. Astfel, bodhisattva este o ființă intermediară, cu un picior în lume și cu celălalt în nirvana. Deși în lume, el cunoaște natura lipsită de existență intrinsecă a tuturor fenomenelor și atunci nu mai este tulburat de ele. Deși nu mai este tulburat, totuși își cultivă compasiunea pentru ființele care nu cunosc lumea, dar se lasă păcăliți de farmecele ei, devenind robi suferinței. Aici apare o dificultate sesizată într-un text fundamental pentru Mahayana, și anume Prajñāpāramitā-Sūtra (Scriere despre înțelepciunea transcendentă), care spune că „cel mai greu lucru pentru un bodhisattva este să se dedice mântuirii ființelor, știind că acestea sunt inexistente”. 

Pentru tipul acesta de buddhism, persoana este iluzorie, fiind efectul secundar al unor interdependențe între procese impersonale. Astfel, vorbind strict din perspectiva înțelepciunii, compasiunea nu are nici o bază, fiindcă la nivel ultim nu există ființe cu identitate proprie, ci doar procese impersonale aflate în interdependență. Nu există nici bodhisattva, nici ființă înlănțuită. Problema aceasta este rezolvată în mod diferit de fiecare tradiție subordonată curentului Mahayana. În unele școli zen, compasiunea pare să dispară cu desăvârșire, accentul căzând pe înțelepciune. De altfel, singurul bodhisattva căruia i se prosternează practicanții zen și a cărui reprezentare se află în mijlocul sălii de meditație (un fel de sanctum sanctorum) este Mañjuśrī, așa-numitul bodhisattva al înțelepciunii. Buddhismul acesta tinde să devină foarte rece, în exeperiența mea. În alte școli, cum ar fi cele ale buddhismului tibetan, compasiunea primește mai multă atenție decât înțelepciunea, ceea ce motivează aici fiind mai degrabă exemplul maestrului sau imaginea idealizată a unui buddha plin de iubire și de compasiune. Este un soi de acceptare tacită a identității personale și a valorii persoanei, unde noțiunile de vacuitate (lipsă a existenței intrinseci) și interdependență intervin doar ca unelte psihologice corectoare. Parcă ni se sugerează ideea că nici una dintre cele două perspective (înțelepciunea, care pune emfază pe esență, natură, și compasiunea, care pune emfază pe persoană, ipostas) nu reprezintă întregul adevăr. Ele sunt ca două aripi fără de care nu putem zbura spre înălțimi.

Iubirea creștină

În creștinism, iubirea (și nu suferința) ocupă locul central, începând de la textele evanghelice și continuând cu scrierile părinților apostolici și bisericești. Așa cum am spus într-un articol precedent, în concepție creștină iubirea are formă de cruce. O iubire exclusiv orizontală, naturală, între ființe  care nu-și cunosc nici originile, nici scopul, este una greu de întreținut și de cultivat. În schimb, acolo unde apare și dimensiunea verticală a existenței, lumea capătă o origine și un sens. Sfântul Apostol Ioan spune că „noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (1 Ioan 4:19). Iată începutul și temeiul iubirii creștine. Iubirea S-a pogorât de sus, ea e Darul prin excelență care ni Se descoperă pentru ca și noi să ne asemănăm Lui, să ne împărtășim de El și să trăim întru El. Iubirea S-a răstignit pe cruce, căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15:13). Iubind pe Dumnezeu, care „ne-a iubit cel dintâi”, ne asemănăm din ce în ce mai mult cu Cel pe care Îl iubim. De-aici izvorăște dragostea pentru aproapele nostru, pentru dușmanii noștri și pentru toată creația lui Dumnezeu, din care și noi suntem parte. Țelul nu este acela de a scăpa de suferință, ba dimpotrivă, creștinul este cel ce se veselește pe cruce. Iubirea transfigurează și înnobilează suferințele noastre.

Ar fi multe de spus și tomuri întregi de scris, însă vreau să închei cu o idee care constat că uneori e trecută cu vederea. Modul în care gândim și în care privim lumea, pe noi înșine, originea noastră și scopul la care suntem chemați (dacă există așa ceva în concepția noastră) este un factor decisiv pentru modul în care ne comportăm în lume și pentru modul în care cultivăm iubirea curată.  Astfel, cei care spun că iubirea buddhistă și iubirea creștină sunt același lucru cred că greșesc. Nu degeaba prima componentă a nobilei căi octuple este viziunea corectă/dreaptă, fără acest temei întregul edificiu al practicii buddhiste prăbușindu-se.

2 thoughts on “Iubirea creștină și compasiunea buddhistă. Scurtă comparație

  1. 1

    unul din cele mai bune texte de religie comparata pe care le-am citit vreodata
    as vrea insa sa fac un modest comentariu: fiecare dintre noi se bazeaza nu doar pe logica ci si pe CEEA CE SIMTE cand isi cauta calea. nu are o baza rationala decizia unuia de a repeta kyrie Isu Hriste eleison me in loc de a spune bhavatu sabba mangalam sau a fixa atentia pe respiratie.
    am practicat toate acestea si in cele din urma am facut o alegere. dar nu pot sa nu presupun ca partea profunda a fiintei mele este cea care a ales. am zeci de generatii de antesesori care s-au rugat Lui Isus si e imposibil ca asta sa nu conteze
    Desigur,intelepciunea buddhista este spectaculoasa si este bine sa nu fie ignorata de crestini. dar omul are nevoie de iubire mai degraba decat de raspunsuri abstracte la problemele filosofice fundamentale
    uneori confundam nevoia de iubire cu atasamentul pt figuri arhetipale. de aici apar multe probleme. dar fiecare cale cu ispitele ei.
    in concluzie: cred ca electiunile noastre sunt subiective si partinitoare. nu putem da un raspuns ”obiectiv” problematicii abordate de articol; fiecare alege in functie de rezonantele sale profunde. e bine sa nu judecam pe cei care aleg altfel decat noi,sa intelegem ca si optiunile celorlalti au valoare.

  2. 2

    Multumesc pentru mesaj. Sunt de acord. Adrian Lemeni spunea ca „unul dintre cele mai obiective aspecte ale lumii este ca omul e subiectiv”. Si da, nu trebuie sa judecam pe nimeni, cu atat mai mult sa osandim pe cineva. Putem doar discuta lucruri care tin de doctrina sau de tendinta generala a unui anumit curent religios. Exista diferente de emfaza.

    Numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *