Sfântul Grigorie de Nyssa

Rostul luminii e să împrăștie întunericul, al vieții, să înghită moartea. Dar întrucât noi am apucat pe un drum greșit îndată ce am fost creați și am căzut în ghearele morții, atunci de ce ni se pare eronată afirmația creștină că însăși Curăția întrupată Se unește cu noi, cei spurcați, Viața cu cei morți, Cârmaciul cu cei rătăciți, toate acestea pentru ca necurăția să se spele, rătăcirea să se îndrepte și cel mort să revină la viață? […]

Didahia

Didahia, cea mai veche scriere creștină postbiblică, s-a descoperit în 1873 de mitropolitul Filotei Byrennios, la Biblioteca Sfântului Mormânt din Constantinopol. Manuscrisul datează din anul 1056, fiind scris de Leon „notarul și păcătosul”, însă cei mai mulți cercetători concluzionează, pe baza analizei textului, că acesta provine din primul secol al erei creștine sau de la începutul secolului al II-lea. Ea este contemporană cu Evangheliile lui Matei și Luca, pe care le și utilizează cu regularitate. Fragmente ale Didahiei se găsesc și în limbile coptă și etiopiană. Pentru mai multe informații introductive, vezi aici sau aici. Traducerea pe care am făcut-o mai jos folosește manuscrisul grecesc, care se poate consulta în mai multe locuri (de exemplu, aici sau aici).

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan

Pentru traducerea aceasta am folosit ediția critică a Noului Testament editată de Nestle și Aland (ediția nr. 28). Textele încadrate între paranteze drepte se regăsesc doar în câteva manuscrise și este posibil să fie interpolări  sau comentarii  introduse de scribi. De asemenea, unde erau diferențe importante, am dat și alte variante de traducere între paranteze rotunde, pornind de la alte manuscrise. Traducerea este cvasi-literală și am încercat să folosesc un limbaj cât mai clar și accesibil. Acolo unde apare Logos am lăsat uneori termenul netradus, având în vedere că traducerea obișnuită („cuvânt”) pierde bogăția de semnificații a acestui cuvânt (care mai înseamnă, de exemplu, „rațiune”, și se referă și la a doua Persoană din Sfânta Treime, Dumnezeu Cuvântul/Logosul, care S-a întrupat și S-a făcut Dumnezeu-Omul Iisus Hristos). E o traducere personală, prin care am încercat să mă apropii mai mult de textul biblic, și pe care o public în speranța că vă va fi de folos și vouă. 

Sfântul Isaac Sirul

Lasă-te prigonit și nu prigoni. Lasă-te răstignit și nu răstigni. Lasă-te nedreptățit și nu nedreptăți. Lasă-te bârfit și nu bârfi. Fii blând și nu zelos în rău.

Mila e mai de preț decât dreptatea

Mila și judecata dreaptă, de se află împreună într-un suflet, sunt asemenea unui orb care se închină lui Dumnezeu și idolilor în același locaș. Mila este potrivnică judecății drepte. Judecata cea dreaptă înseamnă a ține la măsurarea după dreptate. Căci dă fiecăruia după vrednicie și nu pleacă cumpăna sau nu caută la față în răsplătire. Iar mila e durerea mișcată de har, ce se apleacă cu împreună-pătimire și pe cel vrednic de pedeapsă nu-l pedepsește, iar pe cel vrednic de bine îl covârșește cu binele. Dacă mila e proprie bunătății, judecata după dreptate va fi, așadar, proprie răutății, și precum fânul și focul nu pot sta în același loc, așa nici judecata după dreptate și mila nu pot locui împreună într-un suflet. Precum un bob de nisip nu se pune în cumpănă cu o grămadă de aur, așa trebuința de judecata dreaptă a lui Dumnezeu nu se pune în cumpănă, în privința asemănării, cu trebuința de mila Lui.

– Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință

Rugăciunea trupului

Într-o vreme în care mulți nu mai înțeleg valoarea gestului în spiritualitate, făcând o separație absolută între trup și duh și ferecând credința și trăirea religioasă în tainița minții, ar fi util poate să ne reamintim faptul că trupul este un aspect esențial al persoanei umane – acesta este un motiv pentru care învierea trupurilor are o importanță capitală în creștinism – și nu o închisoare a spiritului, un accesoriu de care ne putem dispensa sau o iluzie care să dispară ca prin minune odată cu trezirea spiritului. Atâta timp cât trupul omului nu participă și el la înălțarea sa în duh, progresul lui spiritual va fi unul ciuntit și profund viciat, ba mai bine zis, părelnic. Dacă trupul tău nu se înduhovnicește, înseamnă că nu s-a curățit nici duhul tău, căci persoana este un întreg, nu o alăturare de elemente independente. Fie duhul devine „trupesc” – adică întreaga persoană se îngreunează de pofte grosiere și devine opacă -, fie trupul devine „duhovnicesc” – adică întreaga persoană devine ușoară, transparentă. Trebuie să depășim atât viziunea materialistă, cât și cea spiritualistă asupra persoanei, regăsind acea „cale regală” despre care vorbeau Sfinții Părinți, calea de mijloc. Am ales mai jos câteva paragrafe din studiul lui Larchet, Semnificația trupului în Ortodoxie (Ed. Basilica, 2010), pe care vă recomand să-l citiți în totalitate, căci aduce multe lămuriri importante și interesante cu privire la rolul trupului în spiritualitatea creștină.

Sfântul Isaac Sirul

Mergând pe firul unor tot mai adecvate reprezentări ale lui Dumnezeu, Sfinții Părinți au înțeles neputințele și limitele acestui demers. Chiar inventarul – niciodată complet – al numelor lui Dumnezeu nu ar putea asigura o imagine satisfăcător de cuprinzătoare. Iar cunoașterea lui Dumnezeu depășește infinit orice reprezentare, este trans-conceptuală. Iată de exemplu cum sfântul Isaac Sirul remarcă încurcătura umană pe care o resimțim în fața atributelor cu care Îl numim pe Dumnezeu. Astfel, vorbind despre paradoxul existenței dreptății și iubirii la măsuri dumnezeiești, sfântul spune:

http://eatsoftbacon.deviantart.com/art/Human-Nature-Morph-4745088

Antropologia studiază pe om ca să vadă ce este omul, dar noi studiem pe Hristos ca să vedem ce este omul. Hristos este Dumnezeu, dar este Dumnezeu care a venit în firea noastră, ca să ne arate ce este omul aşa cum L-a gândit El. Nici unul din fiii lui Adam nu a putut să ajungă la slava a ceea ce este să fie un om deplin. Şi atuncea Dumnezeu, ca un meşter, Şi-a „suflecat mânecile” şi S-a pus pe lucru ca să arate ucenicului cum trebuie să facă lucrarea. EI, adică, S-a facut Om, a intrat în firea pe care a înfăptuit-o EI Însuşi şi ne-a arătat ce este un Om.

Cele ce sunt cu neputință la om sunt cu putință la Dumnezeu

Întrebare: Părinte Rafail, cum să mă păzesc de gândurile cele rele care îmi vin în minte?

Părintele Rafail: Nu te poţi păzi! Şi ce am spus altor tineri vă spun şi vouă astăzi: Tot ce este porunca lui Dumnezeu, tot ce ţi se pare teribil de greu, nu este greu deloc: este cu neputinţă! Firea ta, când se simte deznădăjduită, că „voi putea eu vreodată să ajung la asta?” – firea ta mărturiseşte că „lucrul acela nu face parte din mine,” nu face parte din firea noastră biologică. Dar, de la Dumnezeu, nici să nu aşteptaţi mai puţin decât cele cu neputinţă! Dumnezeu numai în cele cu neputinţă lucrează, că cele cu putinţă le facem şi noi.

Sfântul Nicodim Aghioritul

Adevărata dulceață a minții este să se îndeletnicească întotdeauna și să se desfete cu frumusețile gândite. („Căci cele gândite sunt hrana minții”, după Sfântul Maxim). Aplecarea ei către dulceața cea simțită [trupească, materialnică] este împotriva firii [obișnuite] a ei. [Această tendință] este silnică, împătimită, stricăcioasă, și cu totul străină de ea. „Căci când mintea este robită de simțuri – zice filosoful meu de-Dumnezeu-purtător, Sfântul Isaac -, atunci ea mănâncă hrana fiarelor. Cu alte cuvinte, ea se face ca dobitoacele și ca fiarele.”